Poza Veche - Otilia Cazimir

Sunt eu, fetița asta serioasă Ce stă pe-un scăuieș, cuminte, Strângând la piept, cu mâinile-amândouă Păpușa nouă, De care încă-mi mai aduc aminte? (Avea rochiță albă, de mătasă.) Mi-e milă de mânuța ei, De trupul mic, și firav, și puțin: Mi-e milă ca de-un copilaș străin Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei... Pe vremea ceea nu mă cunoșteam, - Oglinzile erau așa de nalte! O dată doar, în luciul unui geam Am bănuit o clipă chipul meu, Am prins în ochi surâsul celeilalte Și n-am știu că-s eu. Dar într-o zi am coborât din cui O cadră-n care nu era nimic – Decât o fată cu priviri căprui. Ca un pisoi prostuț și mic, Am cercetat pieziș, cu frică, Vedenia stângace. Am râs: - Săraca, tare-i mititică! A râs și ea. – Ai și mata cercei? De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?... Dar mâna care-o căuta pe-a ei A pipăit zadarnic sticla, rama, Și-nspăimântată am fugit la mama... Azi, din fetița aceea nu mai este Decât o poză ștearsă și-o poveste. Cu ochii mari, cu cercelușii din ureche, Mi-a adormit – păpușa veche Pe scauieșul din grădină – În suflet, printre cioburi de lumină. Dar de Crăciun, când fulgi subțiri de fum Coboară liniște pe suflet și pe drum, Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, - Din întunericul uitat în mine Eu simt, încetișor, cum vine Fetița din oglindă, Cum își deschide ochii calzi și vii Și-mi cere iarăși râs și jucării.